Iată mai jos postarea integrală de pe paulslayer.blogspot.ro:
”Vineri, 30 octombrie 2015, la opt și câteva minute seara, am luat un taxi din zona Obor și m-am dus în Club Colectiv. Goodbye To Gravity, una dintre trupele bune de metal din România, își lansa noul album. În plus, cu unul dintre chitariști, Vlad Țelea, sunt prieten bun și am și cântat împreună. La mine, în Rising Shadow, era baterist. În viața de zi cu zi, arhitect specializat pe design interior. Iar basistul și liderul trupei, Alex Pascu, a făcut același liceu cu mine și ne-am împrietenit pe când el era într-a opta și eu într-a douăsprezecea și eu cu colegii mei îi cam chinuiam – în glumă – pe el și pe ai lui. Pe chitaristul Mihai Alexandru și pe solistul vocal Andrei Găluț îi știu mai mult din vedere, în timp ce cu bateristul, Bogdan Enache, am tot stat de vorbă de-a lungul anilor pe la concerte. De altfel de el am dat primul în club. Ne-am sprijinit de stâlpul din stânga scenei și am stat la taclale vreo cinci-șase minute. Eu mă plângeam de un prieten care s-a implicat trup și suflet într-un stil comercial, el îmi spunea că dacă rămâi la heavy-metal e greu: trebuie să plătești tu totul și uneori și publicul e puțin numeros. „Dar măcar faci ce îți place, ceva în care crezi”, am concluzionat eu. M-am retras spre bar, unde am dat de Vlad Țelea, căruia i-am povestit câteva snoave recente, apoi l-am salutat și pe Pascu. Venisem doar cu geaca și tricoul, hotărât să-mi iau un hanorac cu Goodbye To Gravity. Până să mă dezmeticesc eu, se vânduseră toate. „Asta e răsplata pentru că l-ai agățat pe prietenul meu în cui când erai mai tânăr”, mi-a spus Cristina, iubita lui Alex. Venisem, așadar, la concert. Nu venisem la petrecerea de Halloween. Din mai multe motive. În primul rând, Halloween-ul e pe 31 octombrie, iar noi eram, după cum am spus mai sus, pe 30. Apoi, aici în club nu era petrecere de Halloween, ci concert de lansare. Nimeni nu era mascat, nici dovleci n-am observat, scenarii dramatice horror cu atât mai puțin. Sigur, trupa profitase de impactul comercial al acestei sărbători de import și scrisese pe fluturași că după concert aveam să stăm la distracție și Halloween party marca GTG. Adică, cel mai probabil, o seară veselă cu bere. Nu-mi place nicidecum această nouă modă, dar conotațiile ei întunecate nu erau prezente sub nicio formă în ce se întâmpla în club. Cel puțin unul dintre cei cu care am stat de vorbă, nici nu știa că se apropie Halloween-ul. Nici eu nu mă gândeam la asta.
Clubul era destul de plin, deși la aproximativ un kilometru avea loc alt concert. L-am întâlnit pe Cătălin Scânteie – alt fost coleg de trupă – , venit la concert cu soția lui, Sanda. Am văzut doi vechi prieteni din gașca veche din Romană și doi ziariști veterani, trecuți de cincizeci de ani: Nelu Stratone, care mi-a spus că scrie o istorie a rock-ului românesc, și Nelu Tilie. M-am îmbrățișat cu Alex Penescu, avocat în viața de zi cu zi, talentat pianist și „clăpar” în sfera muzicală. I-am făcut semn cu mâna Monicăi, soția lui Vlad Țelea. Și m-am văzut cu mulți, mulți alții, muzicieni sau nu: Horațiu de la Changing Skins, fost coleg de liceu și poate cel mai bun prieten al lui Alex Pascu, Mihnea Șeicaru, tot din „German” și, un pic mai târziu, cu ursul acela de om blond și bărbos care parcă zâmbea întruna: Adi Rugină.
Și a început concertul: câteva artificii mai degrabă de tortul miresei și eram cu toții gata să ascultăm „Mantras of War”. Țin minte că sunetul era destul de bun (vocile care făceau armonia se cam pierdeau), însă volumul era mult prea ridicat. Nicio problemă, mi-am băgat dopurile de protecție în urechi, mi-am lăsat prietenul cu care venisem ceva mai în spate și m-am dus spre centrul sălii. Am stat ce am stat acolo, apoi m-am tras mai în stânga, ca să-l văd pe Vlad Țelea. M-am oprit cam în dreptul stâlpului din stânga, cel unde stătusem mai devreme la palavre. La câțiva metri în spatele lui. De multe ori scriu cronici de concerte pentru site-ul la care lucrez, Maximum Rock. Și pentru asta îmi mai iau notițe. De acum nu eram încă hotărât dacă s-o fac sau nu, însă rețineam anumite lucruri pe care aveam de gând să le discut cu Vlad. De pildă că, atunci când dubla vocea principală, nu se prea auzea. Iar la sfârșitul piesei „Atonement” („ispășire” sau „căință”, un titlu despre care, iată, nu s-a spus nimic) mi s-a părut că instrumentele s-au desincronizat pentru o scurtă perioadă până să-și revină pe final. Și, în sfârșit, că îmi place cum reinterpretează GTG „The Evil That Men Do” a lui Iron Maiden, dar că aici vocea lui Andrei nu se prea „lipește”.
„Păi nu știi ce piesă cântau când a izbucnit incendiul?” am auzit că ar fi spus cineva la câteva zile după seara de vineri. Eu știu. Nu cântau nicio piesă. Chitariștii și basistul au coborât de pe scenă, pe baterist nu-l mai vedeam. Tocmai se declanșaseră artificiile – cred că mai târziu decât se plănuise, cred că trebuiau să ardă la finalul cântecului anterior. „La mulți ani!” a spus râzând unul dintre băieți. După o scurtă pauză, Andrei Găluț, rămas singur pe scenă, a observat într-o doară, zâmbind: „A luat foc ceva aici. Asta nu era în plan.” Am ridicat ochii și am văzut cum buretele de antifonare de pe stâlpul în dreptul căruia stăteam se aprinsese. Nu părea mare lucru. Cineva a încercat să-l stingă cu o bere, dar era prea sus. Între timp, Andrei a întrebat dacă n-are nimeni un extinctor. Se poate ca atunci să fi avut loc unul dintre momentele cruciale ale vieții mele. Am văzut că flacăra o ia ușor în jos și Dumnezeu m-a tras de mână. Mi-am spus să ies, mi-a fost frică, eram cam aproape. M-am dus spre prima ușă, unde deja se înghesuiau vreo 40-50 de oameni, iar cineva răcnea să nu se creeze panică, să nu se calce lumea în picioare. Pentru o milifracțiune de secundă mi-a trecut prin gând să-mi iau geaca de la garderobă, dar am renunțat. Mai cădeau oameni, dar, în general erau ridicați. La un moment dat am făcut cu toții un mic culoar, pentru că din sensul opus venea un om cu extinctorul mult așteptat. Am privit în urmă și am văzut că tavanul luase foc. „S-a dus concertul băieților”, mi-am spus cu părere de rău, dar după câteva secunde am văzut cum ardea tot. Tocmai ajungeam afară. Am făcut câțiva pași, mi-am întors privirea să văd ce se întâmplă și atunci a venit acel val de flacără și fum. Am fugit iar și după câteva clipe am revenit spre intrare. Aici erau deja zeci de oameni căzuți unii peste alții, unii deja arși. Țin minte că în învălmășeală l-am tras pe unul de mâini cu încă cineva. Mi s-a părut că-l tragem prea tare și am spus: „Stai așa, că-i rupem mâinile!” „Nu, e ok, trageți!” ne-a încurajat cel cu pricina și l-am scos din învălmășeală. Un băiat a ieșit cu câteva șuvițe încă arzând și cineva i le-a stins. Părea întreg. M-am dus să-i sun pe cei apropiați, să le spun că dacă vor vedea ceva la televizor, eu sunt viu și nevătămat. Alex Penescu a ieșit și el, cu jumătate din păr ars complet, clătinându-se ca un om beat și întrebând disperat „unde-i sor-mea?” Sanda Scânteie avea arsuri pe față și mâini, era plânsă, dar nu desfigurată. Își căuta soțul, care a ieșit și el un pic mai târziu. Nelu Brândușan, redactorul-șef de la revista mea arăta pârlit dar bucuros că scăpase. Și la un moment dat cineva a adus pe brațe o fată cu părul complet ars, cu o zdreanță rămasă din bluză și în pragul inconștienței. Atunci mi-am dat seama că s-ar putea să fie mai grav decât „câțiva răniți”, cum îi spusesem mamei la telefon. Dar tot nu înțelegeam amploarea dezastrului. Îi sunam insistent pe prietenul meu, Grasu’, pe care îl văzusem în fața mea în primul val de ieșiți, dar pe care nu-l mai găseam, pe Alex Pascu și pe Vlad Țelea. Suna, suna, dar niciunul nu răspundea. Când l-am văzut pe Grasu’ viu și nevătămat mi s-a luat o piatră de pe inimă. Căzuse în îmbulzeală și se julise un pic la mână. Era în tricou, ca și mine. Între timp, la un moment dat, au început să vină ajutoarele. Întâi doi jandarmi care au rămas înmărmuriți, apoi niște pompieri cu măști de gaze care au intrat în club. În câteva minute am fost evacuați din piațeta ca o curte interioară unde se află clubul, pentru ca medicii și pompierii să aibă loc. Afară, iubita lui Pascu, Cristina, era disperată. Horațiu încerca să-și consoleze prietena care plângea în hohote, dar fizic erau și ei intacți. Veniseră și părinții unora dintre copiii aflați la concert, câțiva vecini și, așa mi s-a părut mie cel puțin, primii hoți de buzunare. Ieșeau tărgi după tărgi și confuzia între noi era totală. Între timp sosiseră și câțiva dintre cei care fuseseră la celălalt concert, printre ei mulți fotografi. „Țelea a ieșit ars rău, Pascu cred că era și el ars”, îmi spune Horațiu. „A murit?” l-am întrebat. „Nu vreau să mă gândesc!” mi-a răspuns. La un moment dat am văzut o targă cu un individ corpolent și bărbos. „E Pascu!” am strigat și am dat fuga după cei care-l cărau, personal de pe ambulanță și câțiva prieteni. Cum aluneca de pe targă, am sprijinit-o și eu pe aceasta și i-am pus mâna pe piept, ca să-mi dau seama dacă respiră. Imposibil de detectat în fuga și frigul acela.
-Trăiește? am întrebat.
-Trăiește, a răspuns un prieten. Trebuie să trăiască!
Am mers până la ambulanță și am apucat să mă uit mai de aproape la el. Nu era Pascu. Era – am aflat după vreo oră – Claudiu Petre.
Când jandarmii ne-au spus să facem loc pentru că se vor aduce trupurile celor arși pentru a fi identificate, am întrebat pentru prima dată:
-Sunt și morți?
-Vai de mine! a răspuns jandarmul.
Cifrele se îmbulzeau. 17. 18. Mai puțini. Mai mulți. Apăruse și Raluca, soția lui Adi Rugină, cu fața brăzdată de îngrijorare. Vlad Bușcă ne-a dat vestea ca un trăsnet: la televizor a apărut știrea că Alex Pascu este unul dintre cei decedați. Cineva din grup a anunțat că și Claudiu Petre a murit, iar fotograful Miluță Flueraș e ars tare. Telefonul începuse deja să sune și să tot sune. Unul dintre bunii mei prieteni din liceu mă întreba de mine, de Grasu’, de Pascu. Prietenul și colegul meu de trupă, Matei Tibacu, se interesa dacă poate să ajute. Am stat și am așteptat vești, dar la un moment dat am fost biruit de frig – eram doar în tricou, geaca îmi rămăsese înăuntru. Am pornit-o spre casă, iar în taxi m-am uitat la un televizor de bord la știrile care curgeau deja. Așa cum au început să curgă și mesajele. Până să urc în apartament, răspunsesem deja la vreo două și vorbeam la telefon cu doi dintre cei mai buni prieteni, foști colegi de liceu. Încercam să ne amintim împreună cine mai fusese în club și dacă îl văzusem afară. Mi-am pus de un ceai, cu telefonul în mână, sunând neîntrerupt. Nu mai știu exact cine mi-a spus la telefon că Pascu este în viață, internat la spitalul de urgență Floreasca. Însă Horațiu m-a anunțat că Vlad Țelea a plecat în veșnicie. M-am oprit o clipă, mi-am amintit de fața lui cea nouă, cu chelie și barbă scurtă, de glumele pe care le făcuserăm înainte de concert. Prietenul meu Mihnea Șeicaru plecase din club la vreo zece minute înainte de incendiu și așa scăpase. Acum era la Floreasca cu iubita lui Pascu și încă o prietenă, iar după vreo jumătate de oră am ajuns și eu acolo, unde unii bolnavi erau deja transferați. Un cameraman m-a bruscat fiindcă îi stăteam în drum. Am stat mult de vorbă cu Mihnea și alții sosiți la fața locului pe holurile spitalului. Andrei Irode, omul de pază rocker pe care oricine a fost la mai mult de două concerte îl știe, venise din altă parte și se străduia din răsputeri să ajute. „Mă bucur să văd că ești bine”, mi-a spus când l-am salutat. Cătălin Scânteie apucase să-mi spună la telefon că el și soția lui erau cât de cât în regulă, o sunasem și pe soția lui Nelu – și ea plecase, iar Nelu avea arsuri mai ușor tratabile – și aflasem că doi colegi de la Maximum Rock erau destul de grav răniți. N-am reușit să intru la Alex Pascu, am mai stat printre oameni care vegheau, i-am văzut pe cei care-și căutau disperați rudele și apropiații pe diferitele liste, am făcut o sinteză a celor întâmplate cu fotografii de concert sosiți la fața locului. Am ajuns înapoi acasă pe la 5, copleșit de oboseală și frig. M-am băgat în pat. Am reușit să dorm până la 7.30.”